Riscul pentru malpraxis în practica medicală

Autor:

Dr. Cornel Petre-Ciudin,

medic primar medicină de familie, competenţă în îngrijiri paliative

cornelciudin@yahoo.com

0745.639.930

 

Malpraxisul medical reprezintă prin definiţie o discontinuitate în standardele nornale de îngrijire a unui pacient, ce determină un prejudiciu adus acestuia şi reprezintă, cel puţin în ultimii ani, dezbaterea care a suscitat cele mai multe controverse, fapt pentru care a indus numeroase încercări de reglementare în domeniul dreptului medical.

Principiile care fundamentează noţiunea de malpraxis medical, se află de obicei, dincolo de nivelul de înţelegere al celui care nu are o pregătire medicală superioară, care poate limita discuţia la vechile teze antagoniste care, fie exonerau pe medic de orice răspundere, pornindu-se de la ideea că acesta nu poate dori decât binele pacientului (teoria imunitatii), fie, dimpotrivă, îl incriminau automat atunci când acestă cauza pacientului un prejudiciu (teoria rigoristă).

Dacă se ia în considerare strict definiţia juridică a malpraxisului, așa cum este stipulată în Legea 95/2006, denumită lege-cadru (Reforma în domeniul sănătăţii, cu modificările și completările ulterioare), acesta reprezintă o eroare săvârșită în timpul actului medical sau medico-farmaceutic care crează pacientului un prejudiciu. Prin urmare, din punct de vedere juridic, pentru a se putea vorbi de malpraxis, trebuie îndeplinite trei condiţii cumulative: eroarea, prejudiciul și legatura de cauzalitate directă dintre eroare și prejudiciu.

Prejudiciul este cel mai greu de demonstrat, necesitând adesea documente medicale, medico-legale, expertize, etc., care să poată proba relaţia cauza – efect. Astfel, o greșeală de practică medicală, ce a produs pacientului un prejudiciu reprezintă malpraxis, iar cel care a greșit trebuie să răspundă disciplinar, civil, penal, după caz, să repare prejudiciul produs. Legea precizează că răspunderea personalului medical este valabilă și în situaţiile în care prejudiciul pacientului este produs prin neglijenţă sau imprudenţă ca de exemplu, nesupravegherea corespunzătoare a tratamentului, temporizarea acestuia, care are drept consecinţă agravarea stării sale de sănătate, complicaţii sau aplicarea unor metode terapeutice, invazive, cu risc și foarte costisitoare. Pe același articol de lege, se stipulează că personalul medical răspunde civil, individual, pentru prejudicii produse prin încălcarea confidentialităţii, lipsa consimtământului informat, depășirea limitelor competenţelor medicale.

Importanţa acestor aspecte s-a făcut simţită și prin elaborarea unor prevederi juridice suplimentare care definesc consimtământul informat și implementarea acestuia în practica medicală: când trebuie luat, cum trebuie luat, de la cine, ce informaţii se oferă pacientului, câtă informaţie se oferă, de câte ori trebuie luat, tocmai pentru a încerca să traseze câteva jaloane generale, care să uniformizeze o practică heterogenă, care pe alocuri este deficitară, pe alocuri haotică și să accentueze ideea de parteneriat personal medical – pacient în demersul medical .

Personalul medical nu este singurul responsabil de sănătatea pacientului și nu își poate asuma exclusiv erorile inerente ale practicii medicale (exemplu îl reprezintă efectele adverse ale substanţelor farmaceutice, medicul sau farmacistul nu își pot asuma orice efect secundar al acestora, neexistând până în prezent metoda alopată de tratament lipsită de acestea). Trebuie însă informat pacientul despre posibilitatea apariţiei acestora și despre managementul lor, iar pacientul și el  responsabil de propria sănătate, să decidă în consecinţă (un exemplu concludent îl reprezintă vaccinările copiilor, fiind părinţi care, pentru a accepta vaccinarea copiilor, vor o garanţie asumată de medicul care inoculează, iar o situaţie frecvent întâlnită în practică, este rufuzul asumării refuzului vaccinarii).

Mediatizarea excesivă a cazurilor de malpraxis medical, aflate în creștere, au creat în rândul medicilor o stare de frică și de tensiune, ceea ce îi determină pe mulţi să practice așa zisa medicină defensivă care presupune o conduită în practicarea actului medical, axată pe protejarea juridică de eventualele litigii în detrimentul intereselor bolnavilor. Se crează astfel un pericol real atât pentru calitatea actului medical cât și pentru relaţia medic-pacient, practicile defensive  presupunând costuri mari și inutile, deteriorarea încrederii în personalul medical, „frânarea progresului medicinii”; mai mult și în mod paradoxal, devin generatoare de malpraxis medical. În consecinţă medicii vor prefera să acţioneze după protocoate cu neglijarea sau chiar omisiunea particularităţilor firești ale fiecărui pacient în parte .

În concluzie, interesul uman, consecinţele, conflictualitatea care o generează, fac din malpraxis un subiect vandabil cu impact negativ asupra imaginii medicilor și personalului medical, sau asupra instituţiei în care s-a produs, deteriorând parteneriatul bazat pe comunicare,  încredere, onestitate, valori indispensabile pentru construirea unei relaţii solide medic – pacient.

Bibliografia se află la autor.

Related Posts

Facebook

Get the Facebook Likebox Slider Pro for WordPress