Consideraţii etice în comunicarea cu pacientul oncologic

Autori:

Dr. Cornel Petre-Ciudin,
medic primar medicină de familie, atestat în îngrijiri paliative

Dr. Loredana Elena Lupu,
medic  rezident

Dr. Valentin Petre-Ciudin,
medic resident

Comunicarea este un proces care condiționează calitatea relațiilor interumane. Fie că este verbală, în care cuvintele reprezintă simboluri cărora le atribuim, voluntar sau nu, înțelesuri, fie că este non-verbală, comunicarea are ca scop schimbarea de comportament sau de atitudine. Comunicarea eficientă  este fundamentală pentru sănătate, fiind o componentă vitală, inerentă și necesară a îngrijirilor. Principalele scopuri ale comunicării medic-pacient-familia acestuia sunt: să înțeleagă natura, evoluția, tratamentul și prognosticul bolii; să îmbunătățească capacitatea de decizie; să faciliteze adaptarea la statutul de boală. Comunicarea între medicul clinician și pacient reprezintă un concept multidimensional care implică conținutul dialogului, componenta afectivă precum și comportamentul non-verbal. În oncologie ca și în îngrijirea paliativă, comunicarea medicului cu pacientul oncologic și cu familia acestuia, este deosebit de importantă, care în contextul progreselor diagnostice și terapeutice de astăzi, a suferit modificări importante de atitudine. Numeroasele schimbări apărute în societate au schimbat paradigma paternalistă în care pacientul era considerat un participant pasiv, dependent de medicul său, considerat ca fiind subiectul activ, care decidea pentru pacient fără a lua în considerare voința, valorile personale, culturale şi spirituale ale acestuia, în modelul actual bazat pe creșterea autonomiei pacientului, în care acesta, în majoritatea cazurilor este un participant activ la decizia medicalăși  la strategiile terapeutice. La această tranziție de la modelul tradițional  la cel modern, a contribuit apariția bioeticii, cu principiile fundamentale ale acesteia.

Pacientul are dreptul de a fi informat asupra: stării sale de sănătate,  intervenţiilor medicale propuse şi a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, alternativelor existente la procedurile propuse, neefectuării tratamentui şi a nerespectării recomandărilor medicale,  date complete despre diagnostic şi prognostic. Pacientul are dreptul de a decide dacă mai doreşte să fie informat în cazul în care acestea iar cauza suferinţă; Informaţiile se aduc la cunoştinţa pacientului intr-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea terminologiei medicale, în limba maternă sau în limba care o cunoaşte; Pacientul poate cere în mod expres să nu fie informat şi de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său; Rudele şi prietenii pot fi informaţi despre evoluţia investigaţiilor, diagnosticul şi tratament, cu acordul pacientului. Doctrina consimțământului informat a catalizat și a promovat schimbările relației medic-pacient oncologic referitor la: comunicarea adevărului despre vestea rea și despre boală, obținerea permisiunii în ceea ce privește deciziile terapeutice, trecerea la îngrijirea paliativă, analizarea obiectivelor planificării îngrijirii avansate, ordinele de neresuscitare, aspecte esențiale și spirituale, conferințele de familie, inutilitatea medicală, alte conflicte la sfârșitulvieții, participarea la trialuri clinice. Pentru modelul de comunicare, sunt considerate esențiale dezvoltarea unor competențe în următoarele domenii: comunicarea empatică, comunicarea veștilor, abordarea conspirației tăcerii.

Reguli generale de comunicare cu pacientul cu boală incurabilă • Se realizează un plan de comunicare cu pacientul și familia sa, înainte de consultație, asigurându-se un mediu ambiant corespunzător; • I se va oferi posibilitatea de a se prezenta împreună cu familia pentru a-i oferi suportul emoțional; • Se identifică dacă pacientul dorește să fie informat, cât de mult dorește să afle despre boala sa; • Se folosește comunicarea empatică: ascultarea, facilitarea exprimării pacientului despre ceea ce i se comunică, posibilitatea exprimării emoțiilor: frică, mânie, anxietate. • Comunicarea se face prin limbajul verbal, dar și non-verbal. • Trebuie folosit un limbaj adaptat voinței, pregătirii, preferințelor culturale și spirituale, evitându-se termenii de specialitate, limbajul de tip “jargon”. • Se evaluează de fiecare dată ceea ce a înțeles pacientul, și trebuie repetate informațiile importante. • Se oferă posibilitatea pacientului și familiei de a adresa întrebări și a clarifica ceea ce nu a fost suficient înțeles. • Este asigurat pacientul de tot sprijinul profesional și emoțional al personalului medical. Pentru o interacțiune eficientă și de calitate, medicul trebuie să dispună de abilități interpersonale și relaționale. VESTEA PROASTĂ reprezintă informația care alterează drastic și neplăcut planurile de viitor ale pacientului (Robert Buchman, 1998). În practica medicală bolnavul are dreptul de a cunoaște diagnosticul, chiar și atunci când este vorba de boală incurabilă, (cancer în stadiu avansat), dar nu și obligația de a afla, indiferent dacă acesta este pregătit sau nu să audă un astfel de diagnostic. Scopul comunicării despre diagnostic este de a permite bolnavului: să înțeleagă realitatea cu care se confruntă,  să se autodetermine în această etapă a vieții lui, să favorizeze comunicarea bazată pe încredere cu familia, prietenii, cei apropiați și personalul medical, să ia parte la deciziile terapeutice și de îngrijire în mod informat și conștient, să se pregătească mai bine în ceea ce privește despărțirea de cei dragi, de această lume. Reguli de comunicare a veștilor rele (apud. Fl. Todose, 2003):  stabiliți un moment cât mai puțin dureros pentru pacient, comunicați vestea personal, nu prin alte persoane, prin telefon, în scris, alocați timp suficient pentru discuția în care se vor comunica veștile, folosiți un limbaj adaptat nivelului de înțelegere al pacientului, simplu, fără termeni medicali, exprimați păreri de rău pentru ceea ce i se întâmplă pacientului, urmăriți sentimentele pe care pacientul le are după ce a primit veștile rele, reasigurați pacientul că și în continuare sunteți disponibil cu tot cu ce vă stă în putere, comunicați strategia care ar trebui adoptată în continuare și nu promiteți vindecarea. Robert Buchman și Walter Baile (2000), au elaborat un ghid de comunicare al veștilor proaste în 6 pași, scopul acestora fiind realizarea unei fuziuni între preocupările pacienților și demersurile medicului. Ei au elaborat și o formulă mnemotehnică, SPIKES, pentru a permite medicilor a-și reaminti strategia. S = setting: se folosește contextul adecvat, prezentați-vă, precizați care este rolul dvs. în îngrijirea bolnavului, alegeți un loc retras, liniștit, fără zgomote, telefoane P = perception: se încearcă a se afla ce știe pacientul și familia acestuia despre boala lui, despre pronostic.ex. “ce ați înțeles despre boala dvs.?, ce v-a spus medicul?” sau “sunteți îngrijorat în legătură cu boala dumneavoastră?”, “v-ați gândit vreodată că boala dumneavoastră este gravă?” I = invitation : “ați vrea să știți amănunte despre diagnosticul și tratamentul bolii dvs.?” sau “sunteți genul de om care vrea să știe totul despre boala lui?” K = knowledge: educați familia și pacientul, explicați pe înțelesul lor, discutați chestiunile nesigure, clarificați prejudecățile. E = empaty:  empatia este cheia planificării în avans, după ce v-ați asigurat că au înțeles situația, trebuie să tatonați cât de mult puteți implica familia (pacientul) în luarea deciziei

S = summary and strategy: este esențial de a se rezuma situația și a stabili un plan și o dată pentru următoarea întâlnire.

Bibliografia se află la autori.

Related Posts

Facebook

Get the Facebook Likebox Slider Pro for WordPress